Sunt nenumărate momentele când observăm gânduri dintre cele mai diverse că ne trec prin minte.

Ele apar independent de noi, răsar de undeva și la cele mai multe dintre ele le putem găsi originea într-o dorință, într-o grijă, într-o temere, într-o preocupare, etc.

Alteori simțim o anumită emoție, neliniște,  tristețe,  bucurie, o stare de liniște. Când suntem bolnavi simțim simptomele agresiunii corporale, manifestate prin durere de o mai mică sau mai mare intensitate.

Ne spunem atunci: eu ma gândesc la ceva anume, sau eu mă simt cumva...observăm deci că ne identificăm cu cea stare, cu acea imagine mentală sau cu un anumit disconfort  fizic. Am putea spune că percepem viața, existența ca o permanentă luptă, interacțiune cu mediul exterior. Traducem totul în termeni de posesie, dominație, tensiune, influențare. Liniștea de fapt e ceva ce mereu se amână sau e văzută ca o relaxare normală la finalul unui proces de eforturi continue. O bună întrebare este cât e acțiune și cât e reacție în tot ceea ce facem. O să fim uimiți la o minimă observare a propriului comportament  de cât de multe automatisme se regăsesc în ceea ce numim propria viață. Suferim pentru că răspundem cu emoția, cu gândul sau cu trupul într-un mod haotic, inconștient și disproporționat. Tot timpul ni s-a inoculat dorința de a fi cineva. Ar fi fost mult mai simplu ca toți educatorii noștri să se fi oprit la îndemnul de  A FI.

A FI nu mai înseamnă că e cineva care face, care iubește, care are opinii și cineva care observă, care are o mulțumire, o satisfacție sau dimpotrivă o decepție, o suferință. Nu suntem doi, este clar, dar în lume suntem nu doi, ci suntem nenumărate oglindiri ale realității așa cum o percepem noi. Când ne întrebăm: Cine sunt eu sau oare acesta sunt eu? - de fapt inconștient dezvelim vălul unei alte realități. Cine este cel care se întreabă, cine este cel care e conștient că suferă, că a greșit, că nu face ceva bun. Gândirea nu poate să se autoanalizeze dar poate foarte bine să joace rolul unei conștiințe. Conștiința se exprimă și prin limbaj și gânduri de aceea e greu să vezi sursa dincolo de instrumentul de operare.

Și atunci cum poți să simți cu adevărat glasul conștiinței martor, în mod direct, nemediat.

Întorcându-te la origine, la nemanifestat, la puritate, la spontan, la natural, la sămânța suflului vital, acolo unde eul nu mai e condiționat și unde vei intra fără identitatea egoului atașat de dualitate. Ce este aceasta se întreabă cu cutremur omul. Este dispariția a ceea ce am acumulat, a ceva cu care ne identificăm permanent. De aceea toate marile tradiții religioase afirma să mori înainte de a muri. Dar putem fi oare capabili de asta? Dacă am fi putut nu am fi creat atâtea căi de realizare spirituală, de iluminare. Multe căi, nicio cale, asta e realitatea crudă. Dorința de a renunța, voința de a urmări orbește îndrumările maeștrilor sau a preceptelor religioase nu-s nimic altceva decât un ego care acum nu mai dorește să sufere pentru nimic, ci pentru ceva nobil ce transcende lumea aceasta chinuită.

Dar până la urmă de fapt ce se dorește, nu tot o mulțumire, o realizare, un scop. Să fim foarte atenți, nimic nu e important, nimic nu e de cunoscut, nimic nu e văzut. Nu te îngriji de ce se întâmplă, puterea pe care o manifești, împotrivirea ta, nu face decât să se opună vieții. Dar ea e mai inteligentă ca noi, de fapt e inteligența însăși. A da sfaturi de viață e un nonsens. Singurii care ar putea cu adevărat să ne deschidă ochii sunt paradoxal cei care i-au închis. Deci închide-i și tu și dacă nici măcar nu te mai gândești la teama de a fi nimeni, mori înainte de a muri. Nu-ți pune întrebări cum să faci asta, pentru că atunci te vei reîntoarce mereu și mereu la această viață pe care nu o înțelegi. Dar oare e ceva de înțeles?

Răspunde-ți sincer la această întrebare, și vei găsi drumul în care nimic nu mai e de cunoscut, pentru că tu esti și cunoscutul și cel care cunoaște, acel eu conștiință pe care vag uneori îl întrezărim în această lume captivă unor iluzii ce se perindă mereu pe marele ecran al lumii.

 Am ridicat pleoapele obosite ale serii și am lăsat din taste câteva lacrimi, picurate mai jos:

Aș vrea să scriu nu despe iubire, nu despre ură, ci să fiu iubire și ură deopotrivă.

Aș vrea să pictez nu frumusețea sau armonia ci să fiu frumusețe și armonie, iar penelul să-l simt ca propria-mi mână.

Aș vrea să uit tot ce-am știut vreodată, să dau la o parte, printr-o minune, a minții hrană stearpă.

Un om disperat este un om care nu a suferit destul. Și cât de mult putem suferi...

Lacrima e  cântec al sufletului înlănțuit, a cărui naștere s-a pierdut în colbul vieții.

Căutând certitudinile existenței vei vedea doar fructele copacului. Ca să găsești rădăcinile trebuie să uiți nu numai de fructe dar și de copac.

Cea mai mare realizare nu e să fii atent să nu greșești, ci să nu mai fie nevoie să gândești că greșești.

Am întâlnit oameni care nu suferiseră destul pentru a-și câștiga dreptul la fericire.

S-a închinat la atâția Dumnezei că a fost nevoit să învețe din nou să meargă și a trebuit să înceapă târându-se de-a bușilea.

Nu poți avea milă față de altul dacă nu simți compasiunea în primul rînd față de tine. Împăcarea cu tine e începutul schimbării. 

Ieri mi-a trecut de câteva ori o pisică prin față. Deja am pregătit o teorie despre simbolistica pisicii în superstițiile comune.

Am căutat să devin mai puțin trist, dar am devenit și mai puțin vesel. Am încercat să fac mai puțin rău dar curios, și puținul bine care-l făceam înainte nu mai era prezent.

Nu te îneci când ești purtat de valul iubirii ci te îneci când realizezi că ești pe val.

Nu te comporta ca un cerșetor cu Dumnezeu pentru că mai dese sunt zilele când cerșetorii flămânzesc.

Nu poți căpăta totul dar poți deveni Totul.

Unde este oglinda în care pot vedea dincolo de haine și de corp? Unde este urechea în care rezonează doar pauzele dintre cuvinte?

Omul înțelept știe că foarte puține întrebări au cu adevărat un răspuns.

Cine știe nu vorbește, iar cine vorbește nu știe. Eu, umila persoană, care scriu aceste mici rânduri, am ajuns de ceva timp la concluzia ce acum devenit o certitudine, că atunci când înțelegi cu adevărat, nu mai simți nevoia să scrii ca primă stare, apoi apare dorința de a revărsa cu dragoste, nu din ce-ți prisosește, ci din puținul adunat de tine în această viață, folosind scrierea ca pe o picătură ce va umple treptat oceanul, ca prim pas cu care va începe marea călătorie, ca  scânteie, ce luminează la început de-abia perceptibil și apoi devine flacără de nestins.

Încercați să citiți nu cu cărțile adunate pe masă, nu cu prejudecățile și gunoiul altora, ci cu mintea și sufletul adunate ca puii sub cloșcă, cu imaginile vieții fiecăruia, cu ceea ce ați adunat ca experiență, cu ceea ce vă spune simțul binelui și răului ce-l primim încă din naștere, noi oamenii. Pentru început voi prezenta forma învățăturii și sensul ei adânc, inițiatic, urmând ca treptat să aștern doar esența, pe măsură ce am convingerea că acei mici Prometei ce mă urmăresc nu mai au nevoie de cârje împrumutate.

Deci să începem:

Învățătura transmisă e nerozie dacă nu se dă cu picătura. 

Tot ceea ce oamenii primesc dintr-odată și prea mult strică. Pot da exemple prizonierii din timpul războiului, care după ce au revenit din captivitate și au mâncat normal după mult timp de inaniție, datorită nefolosirii stomacului de multă vreme au murit, sau cei care au stat mult timp în locuri întunecate, închisori, care dupa ce văd lumina naturală, pot să-și piardă vederea.

Dacă vreți să vedeți adevărul care include și scopul vieții și al morții priviți în voi, iar daca nu puteți încă face acest lucru, observați atent natura. De exemplu albinele vă dau adevărul despre cum trebuie trăită viața, iar fluturii vă arată cum trebuie privită devenirea.

Dacă vreți să înțelegeți procesul alchimiei, de făurire a aurului din mai multe substanțe, urmăriți facerea pâinii, coacerea ei. Cum intră în amestec, lichidul, solidul și substanța, cum drojdia catalizează și provoacă transformarea, cum ingredientele trebuie să respecte o proporție, iar focul ajută transformarea. De fapt alchimia la asta se referă, educarea centrului corporal, a celui sufletesc și a minții pentru împlinirea ca OM. Focul este voința omului, suferința lui care ajută să se obțină fermentul, sau energia vitală sau Qi-ul chinezesc, necesar trecerii ingredientelor într-o stare superioară numită pâine, care ca simbol biblic semnifică bunătatea (expresia românească - este bun ca pâinea lui Dumnezeu).

Meșterul Manole a introdus în creația lui jertfa, adică a sacrificat ce i-a fost mai drag, soția credincioasă.

În legenda, de altfel mult mai profundă decât o prezintă literatura, este vorba de destin, de asumare a destinului și de înțelegere a lui.

Învățăm astfel că nimic nu se poate clădi pe ceva părăsit, neîngrijit, rău. Locul acela unde se decide așezarea mănăstirii suntem noi, cei plini de buruieni, de răutate, de orgoliu deșart. De ce se dărâma noaptea tot ce se construia? Pentru că ce e asemenea atrage și e atras de ce este asemenea. Tot ce se clădește deci pe rău, este tot rău sau se sfârșește rău. Balada mai spune însă că destinul creat de faptele rele se poate însă schimba, cu ajutorul lui Dumnezeu care la ruga din inimă răspunde întotdeauna într-un fel călăuzitor. Cum se poate schimba o soartă ce pare ireversibilă? Prin jertfă, adică prin renunțarea la tot ce până atunci ai crezut că este iubire, că este scopul vieții. Numai prin tensiune, prin efort, se construiește mănăstirea, adică scara către credință și unirea cu Dumnezeu. Nimic nu are valoare în lume, dacă nu e sudoare a trupului, durere a sufletului, fie prin iubire, fie prin bunătate, sau încordare a minții. 

Am înțelege ce e moartea dacă am ști să visăm și am observa cum visăm.

Visul ne spune și ce înseamnă desprinderea de corp și ce rămâne activ în noi, și cum comunicăm după dispariție, cine ne va întâmpina acolo, cum vom percepe timpul, spațiu, gândurile....multe aflăm dacă suntem atenți asupra somnului nostru cel de toate nopțile. Nu mai fiți supuși automatismelor. Viața de ieri nu va mai avea prospețimea celei de azi, dar voi vreți ca să rămâna cea de ieri dacă a fost mai bună, ori să așteptați pe cea de mâine sperând să fie mai bună ca precedenta.

Se spune că diavolul i-a dat unui copil un ghem de ață și i-a spus: Dacă vrei să rămâi mic ca acum nu desface ghemul, dacă vrei să mergi mai repede prin viață desfă mai repede firele, daca vrei mai încet, dă drumul mai greu la ghem. Copilul a vrut imediat să devină adult, a dat drumul repede la ghem, apoi a dorit să întâlnească prima dragoste, iar a dat drumul mai repede, apoi să vadă soția, iar mai repede, apoi copii, apoi să vadă onorurile, faima, apoi la bătrânețe când a văzut suferința și bolile și mai repede până când tot ghemul s-a derulat și a venit...sfârșitul. Trecuse în doar patru zile prin toată viața. Viața nu e în viitor, nu e un joc, o curiozitate, nu e un premiu la final. Viața este o înțelegere, o acceptare dar mai ales o etapă din care trebuie să învățăm să observăm, să ne perfecționăm toată ființa, atât în armonia clipelor frumoase dar și în lupta cu durerile ce le conține inevitabil existența.

Voi încheia această postare supunându-vă spre atenție o mică nedumerire personală.

Ce-ați zice dacă aici pe pământ nu suntem decât la grădiniță, și doar cei care au fost atenți la profesorul ce predă, și-au ajutat colegii de clasă, iar dojenile primite pentru micile prostii inerente vârstei, pe care le-au făcut, i-au determinat să nu le mai repete, vor fi copii care potrivit meritelor personale vor fi primiți fără examen la școala generală. Am scris fără examen pentru că adevăratul judecător și cel mai dur va fi conștiința ta unde spre marea surpindere și dezamăgire a unora, chiar se păstrează TOTUL.

În cele mai multe situații suntem de acord să admitem că ne focalizăm din obișnuință, inerție, comoditate asupra mediului exterior nouă, asupra altor persoane, considerând de la sine înțeles că pe noi ne cunoaștem îndeajuns de bine. Ne-am întrebat de ce pe ceilalți îi criticăm, îi judecăm mai aspru decât pe noi înșine? Oare numai pentru că ochii privesc mai mereu spre afară? Ce s-ar întâmpla în situația în care, conducătorul autobuzului care ne transportă, s-ar uita permanent unde i-ar place  sau ar asculta de părerile fiecărui pasager în ceea ce privește traseul, viteza, opririle, etc ? Din păcate, suntem un atelaj pe care nimeni nu știe cu adevărat să-l conducă, vizitiul nu știe drumul, calul e ori prea slab ori prea sătul și nu prea are chef să fie atent la comenzi, iar caroseria este atât de firavă, încât și cel mai bun cal sau vizitiu nu mai pot face minuni. Rețineți că tot ceea ce facem automat, inconștient nu are valoare pentru dezvoltarea noastră personală. Atitudinile, faptele inconștiente au valoare numai atunci când automatismul se crează în mod conștient în urma unor tehnici de antrenare, care pot include repetarea, concentrarea, intensificarea atenției. Suntem ca un copac, avem o ereditate, o pecete din cauza căreia nu suntem cu ten negru, dar avem un ten deschis, nu suntem femeie, suntem bărbat. Acestea și altele sunt soiul nostru. Avem o rădăcină, care este partea nevăzută, cea care ne dă stabilitatea, de la care pornește totul, este esența noastră, creată de natură dar, pe care noi cocoțați de regulă pe ramurile firave nu o percepem. Dar ramurile oare le vedem că sunt crecute haotic, neuniform, că acel copac stă să cadă pentru că nu a fost îngrijit, curățat de ramurile bolnave, uscate. Iar dacă copacul mai are și nenorocul unui mediu ostil, unui sol neprielnic, atunci durata sa de viață va fi scurtată drastic. Prin educație omul își îngrijește grădina dar trebuie să recunoaștem că de fapt îngrjim un petec, un colțișor al nostru. De ce? Pentru că nu vrem, nu dorim din egoism și lașitate să ne îmbunătățim, să ne perfecționăm această complexă mașină numită Om.

Noi captăm energie de la pământ, atmosferă, natură, cosmos, o energie mai grosiera cum este hrana dar și subtilă, mai puțin densă cum este aerul care deja nu mai este atât de vizibil... și energia primită de către om nu se oprește aici fiți siguri. Energia consumată se reface prin odihnă, somn care poate fi profund sau cu vise. Toți dormim, unii mai mult alții mai puțin, unii mai bine, alții mai prost. Visele sunt dovada că ceva în noi încă lucrează, că nimic nu se oprește complet, diferă doar ritmul...am trecut ca să glumim de la un dans rock la un blues. Acesta este somnul - reducerea la un nivel economic a tuturor proceselor din organism fără a afecta însă scopul pentru care a fost creată uzina din noi. Noi, din păcate nu putem dezvolta energie, doar o prelucrăm, și cu cât o prelucrăm în cunoștință de cauză, reușim să o economisim mai bine și dacă o îndreptăm acolo unde este nevoie de ea, cu atât vom prelungi mai mult viața uzinei, care trebuie să spunem foarte clar, a fost creată încă de la proiectare cu o anumită durată de funcționare.

Dintre toate viețuitoarele, omul nu are numai capacitatea de a se adapta la mediu ci și capacitatea de a-l schimba potrivit dorințelor sale. Dar revenind la primele rânduri, el, omul de ce este așa de greu de schimbat, de ce este atât de dificil să nu repetăm, noi indivizii, omenirea aceleași și aceleași greșeli? 

Vă propun ceva, care nu o să vă ia prea mult din prețiosul timp ce-l posedați. Luați o foaie de hârtie albă, pe care va trebui să o înnegriți. Cu ce? Cu stările voastre, cu atitudinile voastre, cu ceea ce știți despre voi, dar nu aveți curajul să-l priviți ca într-o oglindă. Așterneți-vă defectele, răutățile, dorințele care vă macină, cu care simțiți că zi de zi  vă identificați. Luați ca reper o zi, ziua precedentă, o perioadă mai lungă și extrageți acele momente care vă definesc. Nu lăsați nimic deoparte, fiți sinceri, lucizi cu voi și nu vă iertați nimic. Aduceți totul la suprafață din ceea ce simțul vostru interior vă transmite că vă consumă energia, că vă tensionează, că vă face mai rău, că vă chinuie, indiferent că sursa este corpul, gândirea sau sufletul (emoționalul).

O să observați că se adună material, poate unele notițe în timp ce scrieți se repetă oarecum , dar la acest moment nu luați în seamă decât să fie o sinceritate deplină, spontaneitate și atenție și să nu omiteți ceva doar pentru că e prea intim sau pentru că nu va place să vă priviți cu adevărat. Cu ocazia asta, pentru că întotdeauna lângă negru este și albul, vă veți descoperi mai clar anumite calități care nu vor apărea pe hârtie, dar vor transpare prin ceea ce nu veți scrie. Nu dau mai multe amănunte pentru că fiecare trebuie să se convingă într-un mod personal. Să nu credeți nimic din ceea ce nu poate fi verificat de către dumneavoastră în această incursiune propusă. După ce ați meditat asupra voastră și ați așternut ceea ce considerați că este partea rea, refractară, negativă, încercați să ordonați materialul de pe foaie, să eliminați ceea ce se repetă, ceea ce exprimă aproximativ aceeași stare, dorință, idee, insatisfacție, etc. Încercați apoi după această finisare să faceți o regrupare după proveniența, cauza atribuită, care poate fi: corpul, mentalul (gândirea) sau emoționalul (sufletul). Este posibil să găsiți și combinații de surse generatoare cum ar fi mental-corporal, emoțional-mental sau sunt situații când nu reușiți să depistați sursa printre cele trei și în situația aceasta, îndreptați-vă către personalitate, adică spre ceea ce educația, mediul, societatea a adăugat în voi. Și vă opriți deocamdată aici, mai citiți ce ați scris atent din când în când, atunci când sunteți liniștiți. O să observați ceva nou pentru voi, anumite legături, conexiuni, procese, deja nu mai aveți fotogafii izolate ci începe să zicem un film. Sunteți pe drumul cel bun în mod sigur. Vom continua...

Multe se pot realiza prin efort, dar și mai multe cu ușurință. Efortul apare din tensiune - o parte din tine este pentru, o parte împotrivă, apărând astfel consumul de energie, frustrarea, neîmplinirea, insatisfacția.

Cele mai multe vise apar ca o completare a unei situații din viața reală, este neliniștea minții, a dorințelor pe care le dorim împlinite.

Ca să te naști tu nu ai făcut niciun efort, ca să respiri, la fel nu faci un efort conștient; deci nu încerca să înoți contra curentului naturii, permite-i firii tale să-și urmeze cursul.

Mai important e să te înțelegi, decât să întelegi, mai important e să înțelegi decât să meditezi, mai important e să meditezi decât să cunoști, mai important e să cunoști decât să te informezi.

Nu te autostudia, pentru că asta înseamnă a te analiza prin prisma a ceea ce ar putea crede ceilalți, apropiații, societatea, despre tine. Gândiți-vă daca ați salva un om de la un incendiu sau ați fi un chirurg, în ce situație ați fi mai lucid, mai stăpân pe reacții, atunci când cel salvat e un necunoscut sau când vă este soț/soție, rudă, prieten apropiat? Nu vă mai întrebați ce cred ceilalți despre voi, fiindcă atunci apare tensiunea, conflictul, mintea se împrăștie iar luciditatea dispare.

Sănătatea înseamnă relaxare în trup și în minte, a fi împotriva a ceva înseamnă a recunoaște că acel ceva este în tine, este o înclinație, este un viciu; cu cât ești mai slab, cu atât ești mai furios.

Dacă, atunci când faci ceva, simți că ți-e ușor, atunci e  bine; începe bine și vei fi mereu odihnit, află singur ce ți se potrivește. Dacă trăiești lângă un om care e firesc, te vei simți și tu bine în pielea ta.

Suferința nu există nicăieri în afara inimii omenești. Atunci când te afli în suferință, înseamnă că te-ai opus legilor naturii. Nu suferim neapărat din cauza unor persoane, ci mai ales din cauza așteptărilor noastre în raport cu acele persoane. Nimeni nu suferă din cauza celorlalți,  toți suferim din cauza noastră, aceasta e realitatea și a sesiza acest fapt este dovada sincerității.

Când te întorci cu ochii minții în trecut, nu rememora, ci retrăiește ca și cum s-ar întâmpla acum.

Faceți cât mai puține lucruri intenționate, planificate, după reguli. Astfel nu veți mai trăi nevrotic, depresiv, culpabil. Nu face din viața ta un spectacol, nu etala atitudini false, ceea ce contează este împlinirea, care vine de la natură, nu de la societate.

Rareori în viață este premiat cel care și-a atins obiectivele proprii, ci cei care au atins în cel mai înalt grad obiectivele societății.Dacă ceilalți te apreciază, ai grijă, ești în pericol, mai devreme sau mai târziu te vor pedepsi, căderea nu e departe. Nu uita că și alții înaintea ta au fost pe același piedestal. Iar cei care l-au pus acolo, l-au dat jos pentru tine. Fii ultimul ca astfel să nu mai poată nimeni să te împingă înapoi. Când cineva te respectă, în adâncul lui se simte inferior, el va dori să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos. 

Atunci când te accepți așa cum ești nu vei mai fugi de tine. Nu reprima, pentru că tot ceea ce ai reprimat va fi mai puternic și se va adăposti în minte. Astfel dacă reprimi foamea, ea trece în minte. Problema nu a fost rezolvată, dimpotrivă a pătruns mai adânc în ființa ta. Mintea spune - luptă sau fugi, dar nu uita că umbra ta,  unde te-ai duce ea te urmărește neobosit.

Mintea folosește-o când ești cu ceilalți, când ești cu tine las-o și caută liniștea. Reține că toată lumea ajunge la timp, nimeni nu întârzie la întâlnirea cu moartea.

Dacă te vei lupta în permanență cu cineva, cu ceva, vei fi influențat și vei folosi inconștient aceleași tehnici de luptă. Vei ajunge să semeni cu inamicul. Viața e un mister nu o ghicitoare.

Uitându-mă la persoanele care apar în mijloacele media, pot să afirm că am recunoscut ființe insipide, plicticoase, rigide, autosuficiente care nu transmit decât clișee, lucruri fără profunzime, fără substanță, livrând numai efemerități către un public pe care de la început îl apreciază ca o masă amorfă, necugetătoare. Acești perindători de ocazie, la televizuni, în ziare, la adunări publice nu sunt nici carismatici și cu atât mai puțin plini de har. Ei nu se adresează, nu transmit, ei doar exersează o formă de amețire a minții, folosită îndelung de-a lungul istoriei cu scopul de a coborî omul la instincte gregare, de a-i suspenda dreapta judecata, printr-o mantră subversiva a cărei repetare ne scurtcircuitează legătura cu celulele încă sănătoase ale corpului social. Ei se feresc și sunt speriați de oamenii liberi și firești. Nu se recunosc în aceștia, dar mai ales, instinctiv își dau seama că nu-i pot controla și mai ales nu-i pot înțelege. Pentru că un om care gândește cu mintea lui nu poate fi introdus într-o masă de manevră, într-o categorie uniformizatoare. Iar cei care chipurile conduc națiunea nu pot să lucreze cu personalități, cu existențe individuale, ci doar cu persoane, cu grupuri de forțe, cu majorități statistice. A alege este o responsabilitate nu o oportunitate, și opțiunea presupune prin natura ei a înțelege și a crede, adică a avea anumite certitudini. Ori noi prin sistemul creat, prin natura și conținutul instrumentelor de mediatizare a posibilelor personalități ce vor conduce această țară, nu suntem lăsați nici să înțelegem și nici nu suntem în măsură să credem într-un conducător, care să aibă două comandamente: iubirea pentru Dumnezeu și pentru Neam.

Oamenii cu carismă sunt plăcuți ceilorlalți, cei învredniciți cu har sunt plăcuți și de ceilalți dar și lui Dumnezeu. Ei sunt crucea neamului, faptuind grație voinței divine și ascultând glasul poporului din rândul căruia s-au ridicat. Prin naștere și botez suntem români și ortodocși. Să nu uităm asta! Suntem sub un jurământ,  iar cine încalcă jurământul este un trădător al neamului și al credinței. Cine obiectează asupra  acestui adevăr, afirmând că pentru a jura trebuie să fii în măsură să decizi, și să fii de acord, l-aș întreba dacă atunci când iubești ceri un acord, sau optezi...iubești și atât; iubirea e suficientă ei însăși. Credinta neamului și românismul sunt în fibra noastră și dacă nu simțim asta nu sunt alții vinovați decât noi. De ce? Pentru că nu alegem adevăratele modele și valori. Pentru că nu ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre. Pentru că lăsăm pe alții să ne domine conștiința, deoarece e mai ușor pentru noi să arătăm tot timpul cu degetul spre altcineva. Pentru că ne lăsăm manipulați, prostiți...nu avem demnitate pentru că nu avem educație, nu avem cunoașterea adevărată. De ce să căutăm tot timpul modele, înțelepciune, cunoaștere numai în alte țări, și la alte civilizații? Cu ce începem curățenia dacă nu cu casa noastră, cu curtea noastră. Dacă nu ne cunoaștem bine propria gospodărie, putem oare să afirmăm că ne știm orașul, țara? Da, e bine să cunoaștem adevărurile fundamentale indiferent de ce religie, gândire sunt conținute, dar nu trebuie să ne smintim... să păstrăm în suflet ceea ce nimic nu poate schimba: neamul și credința. Neamul ne dă rădăcina, comuniunea, atașamentul, iar credința ne înalță spre Adevăr. Trăim vremuri în care cu greu mai regăsim persoane carismatice, iar despre cele înzestrate cu har nici nu mai are rost să  mai vorbim. Acesta e primul semn că limba pendulului va schimba sensul mișcării sale. Așa este legea ritmului și armoniei, un sus un jos, un rece un cald, o zi o noapte. Deci să sperăm că noul an și vremurile ce vor veni vor spulbera praful ce ne împiedică să vedem și vor apărea apostolii neamului, pentru că ei au existat, există și vor exista de-a pururi. 

  A fost o primăvara atât de ploioasă încât puhoaiele au umplut Dunărea care s-a revărsat peste maluri încât nu mai deosebeai oamenii de animale de pe cealaltă parte a apei. Atunci spiritul fluviului bucuros, a râs pentru că toată bogăția râvnită de atât timp a pământului era înăuntrul apelor sale. Așa că semeț valurile sale s-au revărsat cu putere nestăvilită în Marea Neagră. Uitându-se peste stropii valurilor și nevăzând capătul mării, fluviul s-a cutremurat și a amuțit. S-a adresat atunci mării cea mare. „Părinții mei aveau dreptate.  Cine are mii de idei crede că știe mai multe decât oricine altcineva!. Eu sunt acesta. Abia acum am priceput ce înseamnă imensitatea.” Atunci spiritul mării i-a răspuns: „ Poți să explici unui orb ce este lumina soarelui, sau unui eschimos despre jungla Amazonului? Poți să arăți calea vieții unui om îmbâcsit de așa zisă știință?”

Am auzit ca a fost odată un împărat care și-a apreciat atât de mult armăsarul cu care câștigase războaiele încât l-a declarat zeu și el cu suita lui se închinau zilnic la el.  Construise un palat numai pentru el, avea căpăstru cusut cu aur, mâncare ce nu văzuse toată tagma cailor. Dar într- dimineață, fără ca armăsarul să fi avut o suferință prevestitoare, și fiind încă tânăr, slujbașii au găsit calul fără suflare. Îndurerat nespus, împăratul le-a spus curtenilor. „Oare calul nu era mai fericit  alergând liber pe pajiște fiind așa cum natura a avut grijă pentru firea lui, decât să fie venerat în mijlocul fumului de tămîie?”

Învățămintele:

  Cunoaște-ți limitele! Renumele și orgoliul ne aduc întotdeauna necazuri. Gândește-te că perlele se găsesc pe fundul mării, nu pe toate drumurile. Dacă vrei ca  să te considere alții fericit, ieși în lume, fă ca ceilalți; dacă vrei să fii într-adevăr fericit, rămâi ascuns. Oricum adevărul e întotdeauna la final, în marea la care vom ajunge toți la momentul sortit. Dar trebuie să înțelegem limbajul universal al imensității nu cel strâmt unde am trăit până acum.

Tinerețea e învolburată, dar când întâlnești foarte rar, bătrâni fericiți ca și un tânăr, oprește-te, stai lîngă el pentru că vei avea ce învăța cu siguranță.

Nu confunda omul cu cuvântul om. Oamenii nu-s niciodată la fel dar tu ai un singur cuvânt pentru a-i defini. Nu te condamna niciodată, încearcă să te înțelegi; nu condamna sau judeca pe alții, încearcă sa te pui în locul lor și vei fi înțelept.

Nu omorî copilul din tine, pentru că o să ucizi râsul autentic, naturalețea, inocența și lipsa de egoism. Chiar daca oamenii se vor închina la statuia ta mii de ani, tu acesta de acum nu uita că nu vei mai fi niciodată, ești unic, viața ta e unică și e păcat să nu înțelegi asta.

Ascultă-ți vocea lăuntrică. Ea este menirea și destinul tău. Dacă nu simți aceasta încă ești acel armăsar domesticit și venerat de ceilalți. Dar nu ești tu acela. Și de ce să aștepți contopirea cu Marea ca să  vezi ce ai fost tot timpul pe acest pământ, fără să fi avut vreodată ochiul și urechea pregătite pentru întâlnirea cu tine.

Am citit undeva că la maturitate nu mai citești cărți noi ci le recitești. Este ceea ce am înțeles și eu, observând cu surprindere că mă întorc mereu și mereu către anumite file, și astfel fiecare frază pe care o reiau, îmi dezvăluie noi și noi înțelesuri. De fapt realizez în fiecare zi că poți pune doar într-un mic geamantan cărțile care afirmă cu adevărat ceva esențial despre cum să fim noi înșine. Multă literatură este un exercițiu admirabil de imaginație, sunt cărți care reușesc într-un mod magistral să ne corupă mintea, să ne ofere ceea ce ne alimentează curiozitatea sau sunt pur și simplu comerciale, satisfăcându-ne astfel comoditatea mentală. Vrem să aflăm tot timpul cum să fim .... mai renumiți, mai bogați, cum să dobândim succesul, dar ne întrebăm vreodată cum să fim pur și simplu, neancorați de atașamente, preferințe, scopuri, idealuri create de ceea ce mintea noastră dorește, exagerând uneori instinctele firești? Noi ca de altfel întreg universul suntem purtători de energie manifestată sau subtilă. Înțelegând aceasta, putem înțelege și ritmul existenței, inspirația și expirația care alimentează viața, contracția și dilatarea, fluxul și refluxul, ca de altfel toate  fluctuațiile suflului universal. Cred că fiecare avem senzația, mai ales într-un moment dificil, a prezenței acelui înger păzitor undeva în spatele scenei, pe care se derulează imaginile realității trăite. Avem o străfulgerare că mai este ceva care nu se manifestă atât de vizibil ca gândirea, limbajul, imaginația, dar care pare să fie, și simțim clar acest fapt, o entitate martor, ceea ce aș putea numi Neschimbătorul. Este singura noastră ancoră, dar pentru că e acoperită de zgomotul de fond a ceea ce credem că de fapt ne definește, se retrage, pentru că noi nu ne deschidem către interior ci către exterior. Credem că înțelegând lumea, ne vom înțelege și pe noi, dar de ce nu încercăm să ne apropiem în primul rând de micul nostru univers în care e posibil să regăsim rostul Totalității. Omul este parte integrantă a ritmului și succesiunii universale, trebuie sa înțegem asta, pentru că dacă nu ar fi așa poate am fi nemuritori; urmăm același drum ca orice vietate, plantă, numai că mai avem ceva căruia nu-i mai suntem stăpâni ci servitor - Mintea. Ea ne conduce, ea ne oferă spunem noi idealul, care de fapt ce este decât garanția iluzorie a unui viitor. Noi trăim în prezent, dar mintea operează în trecut și viitor. Nu ne gîndim că aici e o contradicție. Ce este viu, omul de aici și acum sau cel care a fost cândva, o amintire, ceva care s-a transformat nu numai fizic? Suntem niște ipocriți, de fapt niciodată nu acceptăm cu adevărat realitatea, tot timpul încercăm să o modelăm după preferințele noastre. Când dăm impresia că știm să acceptăm ceea ce ni se întâmplă, de fapt nu mai găsim nicio soluție pe moment, problema fiind tot nerezolvată mutându-se în inconștient la pândă.

Ce a făcut marele împărat Alexandru când nu a știut tehnica dezlegării nodului gordian? L-a tăiat. Așadar nu amânați la nesfârșit schimbarea voastră, rămânând astfel prizonierii unei gândiri care de atâtea ori v-a dezamagit. Aici și acum există înțelegerea, nu în viitor pentru că el nu există, este de fapt un prezent care nu a sosit încă. Dificultățile, suferința, debusolarea sunt ale noastre, nu mai aruncați vina pe altceva sau altcineva. Eu sunt responsabil de tot ce mi se întămplă. Realitatea nu este nici bună nici rea, ea este ceea ce este... fără atribute, noi o interpretăm și ne consolăm găsind tot timpul pretexte, cauze motivații, explicații pentru ce suntem așa și nu altfel. Nu trebuie să înțelegem  prin cele spuse aici, că trebuie să ne condamnăm, să ne impunem o constrângere, o disciplină. Nu vom face altceva decât să punem la păstrare energia frustrării, a egoului care nu acceptă supunerea pentru că asta e menirea lui: să conducă. De ce nu uităm unele situații, persoane? Ne-am întrebat vreodată de ce? Oare nu pentru că mintea noastră nu acceptă situațiile neterminate, incomplete. Trăim de multe ori insatisfacții, deziluzii pentru că ne cantonăm în trecut, uitând că pierdem clipa prezentă. Dacă în fiecare zi dimineața, atenți, ne-am  spune cu voce tare : am mai murit cu o zi, poate atunci ni se va revela pe de-a întregul misterul  atemporal al vieții.

Dacă ne uităm în natură o să observăm simplitatea, curgerea firească. Numai noi complicăm totul, căutând neobosit motorul vieții ori în ceva mult mai mic, ori în ceva mare, imens. Căutăm inutil, totul e în noi, prin ceea ce asimilăm prin hrană, respirație, mediu suntem cel mai mic dar și cel mai mare infinit. Toată suferința noastră apare din faptul că nu acceptăm lumea așa cum este. Nu o putem schimba, dar ne putem schimba noi, stă în puterea noastră asta.

Noi cei de astăzi nu știm să așteptăm, să cultivăm răbdarea, să nu gândim în termeni de contradicție, opoziție, contrarii, efort. Risipim o energie fantastică pentru că nu suntem stăpăni pe ce posedăm, pe minte, corp, conștiință, valori. Oare am încercat vreodată să ne liniștim mintea, să ne simțim normalitatea dezvelită de poleiala unui sine mai mereu nemulțumit de un trecut ce e deja prăfuit și de un prezent, căruia de fapt nici nu mai reușim să-i percepem cu adevărat  frumusețea întregită de clipa fulgurantă. Vom înțelege mai mult despre noi, despre stările prin care trecem, de la  inexplicabila bucurie sau o iubire intensă la suferința atroce, sau la un pesimism dezolant, doar atunci, când mai atenți cu universul în care trăim, vom vedea cum ziua se prelinge în noapte, sămânța devine pe nesimțite floare si fruct, când anotimpurile se pierd unele în altele, iar noi suntem acolo - parte integrantă, nu spectator grăbit sau orbit de propria vanitate. Ne chinuim cu atâta energie să jucăm un rol pe care ni-l inoculeaza societatea, familia, tradiția, propriul nostru egocentrism fără însă să  analizăm cu detașare și luciditate ce suntem noi cu adevărat, în ipoteza în care decidem să scuturăm tot acest înveliș cu care ne protejăm o așa zisă fericire.

Spre deosebire de o broască țestoasă care în mod natural își poartă propria carapace, noi ne încărcăm în fiecare clipă cu dezamăgiri, frustrări, cu balastul trecutului și cu himerele viitorului și le purtăm într-o existență ce nu face decât să ne îngenuncheze tot mai mult.

Încercăm mereu să ne păstrăm, să ne conservăm ceva, fie că-i vorba de avere, de amintiri, de o anumită rutină, de ambiții, de confort, de sentimente. Nu lăsăm nimic din mână sau lăsăm ceva ce nu avem nevoie doar pentru a ne satisface orgoliul și a ne crede milostivi și pioși. Ne e frica să ne lăsăm iluziile pe care ni le creăm pentru că intuim ce am rămâne fără ele, un biet captiv al unei închisori căruia nu facem altceva decât să-i extindem limitele. De fapt asta facem, creăm noi și noi bariere între noi și ceilalți, între noi și realitate, între noi și...... noi. Trăim viața prin opiniile  altora, prin concepte sterile, prin televizor, calculator, tot timpul avem nevoie de un mediu intermediar ce deformează exact ca apa un băț . Nu mai suntem atenți la noi și la ce ne înconjoară, prin atenție înțelegând nu concentrarea voluntară ci permeabilitatea, receptivitatea, senzitivitatea pe care nu mai știm dacă le posedăm sau nu, absorbiți de vâltoarea gândurilor ce ne aruncă într-o lume ce glisează permanent în timp.

Toți oamenii pot fi înțelepți dar puțini sunt cu adevărat inteligenți, dar asta paradoxal nu crează un avantaj celor din urmă. A pătrunde adevărata realitate a lumii și implicit a noastră, ca oameni, este o posibilitate înscrisă în însăși esența ființei umane, dar dorința, voința, mintea deturnează de cele mai multe ori această trezire. Atunci unora dintre noi nu ne mai rămâne decât să acceptăm surogatul de a fi inteligenți - o calitate care fie presupune o folosire eficientă a circumstanțelor, fie abilitatea și uneori vicleana folosire a cuvintelor, conceptelor, ideilor.

Să ne înțelegem, nu asimilez înțelepciunea cu o experiență dobândită în timp, ci cu o realizare continuă, fluidă și spontană a irealității sinelui, a acelui sine în care credem mai mult decât în faptul că în mod indubitabil ne-am născut cândva și vom muri la un moment dat. Am apărut, spunem noi prin naștere, dar ce mai contează, până la urma e ceva banal, toți oamenii se nasc, iar cu moartea nu avem un dialog pentru că în primul rând ne e frică de necunoscut datorita neînțelegerii conținutului acestuia și apoi noi doar avem atâtea de făcut... mai avem oare timp să ne complicăm cu ceva despre care avem tot timpul impresia că poate fi amânat.

Să învățăm să nu mai facem opțiuni, să alegem, să punem epitete, pentru că așa cum ziua cheamă noaptea, caldul - recele, uscatul - umedul, așa și noi nu vom încerca numai bucuria ci vom aduce și durerea, nu vom trăi numai iubirea ci vom invita și ura. Iar cum natura are totdeauna tendința naturală de restabilire a unui echilibru dinamic atunci când dăm, când oferim ceva, fie că e vorba de lucruri sentimente, încredere, să fim siguri că și primim chiar dacă nu realizăm acest fapt pe de-a întregul datorită fragmentării minții, după cum și dorința de dominație, de acaparare, nasc și reversul de multe ori foarte dureros. Oare de ce mai toate poveștile de iubire se transformă în timp în frustrare. Oare nu pentru că fiecare partener proiectează asupra celuilalt visul său de iubire, arhetipul emoțiilor sale, trasformând persoana pe care o iubește dintr-o prezență cât se poate de vie într-un ecran pe care curg imaginile dorite de noi, dar nu cele reale. Să încetăm să ne creăm zeițe și demoni, nu suntem decât oameni și nu trebuie neapărat să iubim sau să urâm cu intensitate pentru a ne apropia persoanele care intră în rezonanță cu modul nostru de a fi. Plinul există fiindcă este un gol, iubirea nu este oare o plinătate ce se așează pe un vid resimțit ca o lipsă. 

Oare nu am analizat cu atenție niciodată de ce apar tensiunile, nemulțumirile? Când ai o opinie, apare o tensiune, fiindcă va exista și un alt punct de vedere; când ai o preferință se va naște și o frustrare, când crezi într-o teorie ajungi si la momentul când vei fi nemulțumit de răspunsurile care le găsești acolo...și atunci ce-i de făcut?

Să ne imaginăm că urcăm un munte, oare cum trebuie să fim? Odihniți am spune, dar și ușori fără prea mult bagaj . Așa e și în viața, noi nu urcăm, noi ne târâm, luăm toate ideile, concepțiile, prejudecățile, trecutul nostru dar uneori și al altora, ne atașăm de orice lucru pe care îl valorizăm foarte ușor pentru că ne raliem fără înțelegere la gustul comun. Ne preocupăm de tot și de toate mai puțin de noi, de cultivarea modului spontan, firesc, simplu de a fi.

Acum cineva dintre aceia care-și poartă încă bagajele mentale prin lume, ar întreba cu tâlc: dar ce înseamnă modul firesc de a fi? Aș spune: ascultă tăcerea, trăiește realitatea ca un somn profund și devino stăpânul gândurilor tale. Aceasta e trezirea.

Am decis să prezint în această postare câteva citate din lucrarea ,,Calea guvernării ideale'' a gânditorului confucianist Xun-Zi.

Cea ce am remarcat şi sunt convins că şi cititorii la rândul lor vor observa, este faptul că acum aproximativ 2300 de ani în regatele chineze existau preocupări foarte serioase privind actul guvernării, relaţiile stabilite între conducători, miniştrii, învăţaţi, poporul simplu, dar și pentru calităţile necesare celor care guvernează pentru a asigura progresul ţării.

Aceste preocupări, prin conţinutul lor mi se par extrem de actuale, vechimea nereuşind decât să adauge nobleţe unor idei surprinzător de pertinente şi pline de profunzime, despre actul conducerii luminate a unui popor.

 Deci să citim cu luare aminte şi astfel poate vom pune degetul pe rana societăţii româneşti.

,, Ce face rău statului? Eu spun că cea mai mare nenorocire care face rău statului este de  a-i permite omului mărunt aflat într-o poziţie superioară să-i năpăstuiască pe oameni şi prin mijloace nelalocul lor să-i păcălească. Când stăpânul statului iubeşte profiturile mărunte, aceasta pricinuieşte rău statului. Când, din pasiune pentru sunete, culori, pavilioane şi coridoare pentru exersarea tirului cu arcul, suveranul cere tot mai mult pentru a-şi satisface plăcerile, aceasta pricinuieşte rău statului. Când suveranul nu iubeşte desăvârşirea dreptăţii în ceea ce are deja, ci cu lăcomie își doreşte ceea ce au alţii, aceasta face rău statului. Când aceste trei rele sălăşluiesc în pieptul suveranului şi, în plus, suveranului îi place să folosească oamenii care uzează de autoritate, ticluieli, căi ocolite, subversive, pentru a rezolva problemele externe, atunci autoritatea statului e măruntă, reputaţia - una de ruşine, iar altarul pământului şi al recoltelor este în primejdie.''

,,Prostul când ocupă o poziţie importantă şi deţine puterea, îi place să facă treburile de unul singur, pizmuieşte pe cei virtuoşi şi capabili, reprimă pe cei merituoşi şi îi promovează pe cei care greşesc. Ambiţiile sale sporesc cu aroganţă, iar el acţionează cu uşurinţă atunci când este vorba de resentimente. Când se află într-o poziţie importantă, zgârcenia şi lăcomia îl împiedică să fie generos. Când se află într-o poziţie inferioară, acţionează pentru a-şi întări poziţia şi abuzează de puterea sa, astfel folosindu-i pe ceilalţi şi pricinuindu-le mult rău. Deşi doreşte să fie ferit de primejdii, cum ar putea fi astfel ? De aceea dacă ocupă o poziţie onorabilă, fără îndoială va cunoaşte primejdia; dacă i se încredinţează mari responsabilităţi, fără îndoială va uita de ele, iar dacă deţine autoritatea va fi umilit. Nu poţi decît să stai şi să aştepţi ca aşa ceva să se petreacă sau să sufli înspre ele, căci se va prăbuşi negreşit.''

Acum să citim câteva din tehnicile corecte ale păstrării onorurilor şi funcţiei:

,, Când eşti preţuit să nu devii lăudăros.

Când eşti considerat de încredere să nu trezeşti suspiciuni.

Când ţi se atribuie responsabilităţi dificile să nu le ţii doar pentru tine.

Când dai peste noroc fii în armonie cu ceilalţi şi respectă soarta.

Când apare nenorocirea fii liniştit şi respectă soarta.

Bogat fiind, dovedeşte mărinimie, sărac fiind, urmează cumpătarea.

Poţi accepta ideea morţii, dar nu te lăsa angrenat în vreun act de trădare.''

Despre modele de urmat:

,, Cea mai mare comoară a omului este să aibă un maestru şi un  model, iar cea mai mare nenorocire a omului este să fie lipsit de acestea.''

Despre conducător şi supuşii săi:

Conducătorul este precum barca, iar oamenii de rând precum apa. Apa susţine barca dar tot apa răstoarna barca.''

Reguli de bază ale guvernării eficiente:

,, Cel care guvernează să-şi iubească poporul, să preţuiască legile şi tradiţiile, să-i promoveze pe cei virtuoşi şi să acorde slujbe celor capabili.''

Despre relaţia dintre conducător şi primul ministru:

,,Dacă suveranul este capabil, şi primul ministru este capabil. Dacă suveranul nu este capabil, dar e conştient de acest lucru şi, devenind temător îi caută pe cei capabili, atunci el va fi puternic. Dacă suveranul nu este capabil, dar nu e conştient de acest lucru, nici nu e temător şi nici nu-i caută pe cei capabili, ci îi angajează doar pe cei care îl curtează, îl linguşesc şi stau lângă el, se spune că foloseşte ceea ce e lipsit de importanţă.''

Despre subordonarea ierarhică:

,, Fiind în slujba unui conducător înţelept, trebuie să asculţi şi să te supui, nu să protestezi şi să te lupţi. Fiind în slujba unui suveran mediocru, trebuie să protestezi şi să te lupţi, nu să-l linguşeşti şi  să-i faci pe plac. Fiind în slujba unui suveran agresiv, trebuie să suplineşti lipsurile, sau să înlături răul, nu să acţionezi în forţă şi să te opui.''

Despre ducerea războiului:

,, Prin urmare, principiul esenţial în arta războiului este să te pricepi să dobândeşti sprijinul oamenilor.''

Să sperăm că acei oameni care ne conduc, au citit sau vor citi până nu e prea târziu despre actul moral de guvernare prezentat atât de desluşit de către marele Xun-Zi.